Azi am învățat că oricât de mult încerci să nu rănești pe nimeni, la un moment dat vei face asta involuntar, că o strângere de mână înseamnă pentru alții mai mult decât mi-aș fi putut imagina vreodată și că oricât de sinceră aș fi cu cineva, vor exista mereu situații care să anuleze totul…

Am ajuns la concluzia că astăzi, expresia „a avea conștiință” este asociată  de cele mai multe ori cu expresia „a fi conștient”. Acordarea aceluiași sens celor două expresii este, fără îndoială, o faptă eronată. Dacă nu cunoașteți adevăratul sens al conștiinței, cum puteți ști care este adevăratul sens al cuvântului „uman”?

Povara crește pe zi ce trece. Uneori înghițiți în sec, încercați să vă faceți curaj, vă frământați buzele în delir, dar când e timpul să acționați, vă blocați. Și pentru ca sunteți prea lași să încercați să spargeți cărămizile ce vă zidesc gura, preferați să tăceți, iar asta nu face altceva decât să vă aducă alte frământări. Ați pierdut din nou dreptul la opinie. Revendicați-l până când nu va fi prea târziu, altfel veți deveni o altă rotiță din mecanism.

Timpul îți poate fi prieten sau dușman. Nu există cale de mijloc. Chronos nu face favoruri nimănui. E doar un moșneag nenorocit, plictisit in infernul eternității, ce nu are altceva mai bun de făcut decât să modeleze realități.

Recunoști diferența între confortul oferit de o bancă, ale căror scânduri îți suportă greutatea atunci când esti drogat, și asfaltul rece și tare care îți macină oasele cu propria lor greutate. Te droghezi pentru că de fiecare dată când ești conștient te rușinezi cu ceea ce ești… N-ai mai mâncat o mâncare caldă de nici nu mai ști când, iar singurul gust pe care ți-l mai amintești este cel al pungii umplute cu prenadez sau al unei coji uscate de pâine, pe care, cu puțin noroc, o poți găsi într-un tomberon, înaintea altora ca tine sau a maidanezilor. Nu ai familie, nu ai părinți, nu ai idee dacă ai avut vreodată. Ai în schimb suflet, dar nu ai ce să faci cu el când toți te batjocoresc că ai curajul impertinent să le ceri 50 de bani. Dacă ai putea să-l vinzi, ai face-o pentru un pachet de țigări. Îți reduc senzația de foame, iar o pâine ți-ar folosi prea puțin timp. Și probabil că dacă nu ai manca-o toată, ți-ar fura-o câinii sau alții ca tine. Tu ai face la fel în locul lor. Instinctul de supraviețuire primează. Rațiunea e doar un moft pentru cei ca tine. Ești considerat „om” doar pentru că te deplasezi în două picioare.

Nu ai nume, ai în schimb niște cifre scrise pe o hârtie, în buzunarul drept. N-ai idee ce semnifică, ști doar că sunt importante, prin urmare încerci să nu le pierzi. Nu-ți amintești de cât timp ai hartia asta. Timpul nu semnifică nimic pentru tine. Nu există „ieri” și „mâine”, doar „azi”. Habar nu ai ce zi e astăzi. La tine toate zilele sunt identice, încep și se termină la fel. N-ai idee ce ai făcu ieri, dar probabil că ai facut exact ce vei face și azi. Mergi molatic pe străzi, cu mâna întinsă, cerșind 50 de bani. Amețit, calci pe zebră și auzi un claxonat lung urmat de zgomotele infernale ale cauciucurilor.

Tresari. Aproape ai vărsat cafeaua pe tine. Observi că a avut loc un accident exact în fața cafenelei în care îți servești liniștit cafeaua. O mașină a lovit un boschetar. „Așa le trebuie dacă umblă toată ziua drogați pe străzi, cerșind câte un leu. Parcă s-au născut cu mâna întinsă.”

Sorbind ultima gură de cafea din ceașcă, te cauți în buzunarul drept, pentru a achita nota de plată. Constați cu stupoare că ai  o hârtie rătăcită printre bancnote. O desfaci și descoperi că sunt niște simple cifre. Tăcut, o împachetezi la loc, și o pui din nou în buzunar, în timp ce te întrebi : ce înseamnă de fapt să ai identitate?

Nu știu cât sunt de coerentă acum, sunt obosită, vin de la lucru, dar nu atât de obosită totuși încât să nu va cer ajutorul… Îmi tot vine în cap întrebarea:dacă ați avea oportunitatea să salvați viața unei persoane, ce ați face? Mulți vor răspunde că dacă ar avea această posibilitate, ar profita de ea și ar salva viața cuiva. Puțini sunt însă cei care chiar ar acționa în vreun fel din acest punct de vedere.

Eu totuși sper că ne vom strânge…poate azi 2 persoane…maine încă două… unde sunt mulți puterea crește… trebuie doar să existe voință…

Totul a inceput în aprilie 2010, când acest prieten a fost diagnosticat cu ‘Limfom Hodgkin Clasic, stadiul II B. A urmat un an de tratament, chimioterapie și radioterapie la Spitalul Coltea București, fără rezultate, din nefericire. Anul acesta boala a ajuns în stadiul IV.

Singura variantă rămasă este cea a  unui transplant care, sperăm noi, va avea loc la Jerusalim, Hadassah. Pentru ca acest transplant să fie efectuat cât mai rapid posibil, avem nevoie de 20 000 Euro, iar timpul trece…

Orice sumă, indiferent cât de mică, este folositoare.

Pentru donații s-a deschis un cont la CEC bank:

RO40CECEGJ0108RON0362940

Edmund Burke spunea că „ tot ce-i trebuie răului ca să reușească este ca oamenii buni să nu facă nimic”.

Haideți să nu lăsăm acest lucru să se întâmple… Vă mulțumesc.

document casa de sanatate gorj

Îmi amintesc vorbele rostite de mama de fiecare dată când întâlneam pe cineva cu o poziție socială mai înaltă decât noi: „ uite Alexi, dacă vei călca pe urmele acestui om, vei ajunge și tu ca el, să nu uiți asta”. Și nu am uitat,dar, copil fiind, am urmat acest sfat ad literam, fără să fiu conștientă de adevărata lui semnificație. Nu de puține ori s-a întamplat să fixez cu atenție bucata de asfalt pe care pășea o doamnă ce își etala superioritatea cu ajutorul unor haine scumpe, însoțite de sunetul tocurilor cui de pe fundal. Nu mai vorbesc că, în naivitatea mea,  aproape că mă înghesuiam în spatele ei pentru a-i călca pe urme…Evitam însă bătrânii. Dacă se întâmpla să meargă vreunul în fața mea pe stradă, evitam să calc pe aceeași porțiune de asfalt pe care călcau și ei. Făcusem din vorbele mamei o superstiție în care credeam cu tărie…până în ziua în care am realizat care a fost cu adevărat mesajul…

Am retrăit, involuntar, această mică etapă a copilăriei mele în timp ce mergeam pe stradă, acum câteva zile, când am realizat că la câțiva metrii în fața mea era o doamnă. Își căra anii în două plase de rafie și pășea greoi dar sigur către autogară. A fost ziua în care am realizat că, oricât de mult ne-am maturiza, unele instincte din copilărie rămân ascunse undeva în adâncul nostru.

We do not stop playing because          
we grow old, we grow old
because we stop playing!
(Benjamin Franklin)

Au plecat să-și creeze un viitor, spun ei. Unii spun că  au plecat doar pentru o perioadă de timp, alții se  gândesc să se stabilească dincolo de hotarele țării.  Rămâne de văzut, însă, dacă vor reuși să își  îndeplinească dorințele, sau doar să trăiască alimentați  de o simplă iluzie.

În ceea ce privește identitatea națională, știm cu toții despre ce este vorba. Majoritatea românilor care au plecat din țară fac tot posibilul să își ascundă identitatea, atunci când sunt puși în anumite ipostaze și este un lucru absolut normal dacă reflectăm puțin asupra acestui subiect.

De ce negăm originea noastră în fața străinilor?

Este foarte simplu. Pentru că suntem etichetați, din nefericire pentru noi, în mod negativ. Este adevărat că, în fond, fiecare individ al oricărei societăți tinde să eticheteze și este, la rândul lui, etichetat, dar în ultimii ani acest lucru a fost dus la extrem în ceea ce privește România și statutul nostru.

Suntem considerați hoți, cerșetori, traficanți de droguri, suntem corupți, dăm șpagă, dar foarte puțini iau în considerare și cealaltă variantă. Doar faptul că anumiți cetățeni români au făcut lucruri de care ar trebui să ne fie tuturor rușine, nu ne include pe toți în aceeași categorie. Ne rușinăm de faptul că suntem români, datorită unor fapte pe care nu le-am comis noi, dar care ne sunt atribuite din simplul motiv că avem aceeași naționalitate sau locuim în cadrul aceluiași teritoriu.

Am uitat că încă mai avem motive să ne mândrim. Anul acesta am obținut 49 de medalii la Salonul de Invenții de la Geneva, dintre care 24 sunt de aur, 18 de argint și 7 de bronz, în conformitate cu spusele Autorității Naţionale pentru Cercetare Ştiinţifică (ANCS). De altfel, câți dintre noi știu că în Iași trăiește încă prof.dr. Vitalie Belousov, inventatorul cu cele mai multe medalii de aur din lume (71 fiind la număr), 7 ordine europene și de stat și 9 titluri internaționale? Suntem atât de preocupați de alte detalii minore încât uităm să valorificăm ceea ce avem, și putem afirma acest lucru începând de la modul în care ne îngrijim de mediul înconjurător și până la aprecierile aduse oamenilor de știință din România.

Care este, de fapt, problema noastră?

Putem spune că România are un handicap, deoarece această țară este încă bântuită de norii negrii ai regimului comunist. Românii muncesc pe un salariu infim și, în general,  se mulțumesc cu puțin. Acesta este un adevăr pe care nu îl contestă nimeni.

Avem în sânge statul la coadă, supunerea, așteptarea și speranța că într-o zi va fi mai bine. Pe scurt, suntem un popor de visători. Cu toate astea, nu facem nimic pentru a da o formă concretă acestor vise. Lipsa atitudinii noastre în acest caz nu a dus decât la stagnare, sau poate chiar la regresie.

Prin urmare, dacă vrem să schimbăm ceva, ar trebui să începem cu noi înșine. Ar trebui să învățăm să gândim rațional în anumite situații, să fim corecți unii față de alții, să învățăm să apreciem cultura și să ne dezvoltăm din acest punct de vedere, să ne cunoaștem drepturile și să le apărăm atunci când este nevoie. Totul depinde doar de noi, e timpul ca toată lumea să conștientizeze acest lucru. Vom vedea, însă, dacă această „trezire a conștiinței românilor” va avea sau nu rezultate în viitor. Dar, evident, pentru ca rezultatele să aibă loc, trebuie mai întâi ca acest proces să ia naștere.

Vedem tot timpul partea plină, grămezile, aglomerația și pierdem esențialul. Care este esențialul? gustul intens al cafelei de dimineață, prezența persoanelor dragi ție, un zâmbet, o îmbrățișare, o strângere de mână, o privire caldă, lacrimi de bucurie, sărutul mamei, sărutul tatălui, un copil care suflă într-o păpădie, adierea vântului într-o zi infernală de vară, o albină care se tot așează pe marginea paharului tău de suc, un răsărit, un apus, un cântec la chitară, câinele care te așteaptă în fața ușii de la intrare de fiecare dată când vi de la lucru, pregătit să te facă să uiți de ziua grea pe care ai avut-o… Mai are rost să continui oare? Nu fac toate acestea parte din viața noastră? Nu aceste „nimicuri” ne fac să mergem mai departe?

Și totuși, sunt oameni pierduți, care au uitat să prețuiască aceste detalii. „Detaliile fac diferența”, mi-a spus, nu demult, cineva drag. Nu avem nevoie de ochelari să le observăm. Trebuie doar să fim conștienți de existența lor, și vor sări singure în fața noastră. În viață nu există acel buton de pauză pe care îl apăsăm când ne uităm la un film și realizăm că am uitat să facem ceva . Există doar stop, iar cei care apelează la această variantă, se declară învinși.

Există deja două cazuri recente în orașul meu, și ce e mai trist e că niciunul dintre cele două cazuri nu a prins vârsta de 20 de ani. Să fie doar o nebunie de moment, sau pur și simplu au avut de cărat o cruce mult prea grea pentru umerii lor? Nu vom putea afla niciodată…